Cel mai preţios dar

„Copiii sunt mesajele vii pe care le trimitem unor vremuri ce nu le vom vedea.”
( John W.Whitehead )

Salutare, Omenire! O să vă miraţi de ce vă salut atât de frăţeşte şi cine sunt, ce drept am să fac şi eu gălăgie cu spiritul şi ambiţia mea…
Sunt un personaj secundar sau chiar figurant uneori pe scena Vieţii. Sunt Fii(ca) sau Fiu(l) Timpului care ne fură clipele, ni le dă numă(rate). Vă întrebaţi uneori cum să lăsaţi amprente pe re(tina) Timpului, cum să-l imortalizaţi. Prin noi, copiii voştri. Prin timpul vostru dăruit nouă. Ce teme(rar) este să pretinzi că poţi lăsa urme pe retina timpului. Si totuşi, e posibil.
Sunt un copil, sunt doi copii, de fapt, reprezint vocea a mii de copii, care se vor auziţi de părinţii lor şi de toţi maturii. Cred că iubirea voastră se măsoară în timpul pe care ni-l dăruiţi. A iubi cu adevărat înseamnă a împărţi timpul tău cu cel pe care îl iubeşti.
În fiecare zi mă bucur de timpul pe care îl petrec împreună cu părinţii mei. Comunicarea cu ei se depozitează în sufletul meu pentru toată viaţa şi îmi ţese cele mai calde amintiri, mă fortifică, mă ajută să mă simt sigură de viitorul meu.
Ţin minte ziua când mi-a căzut primul dinte şi m-am dus într-un suflet la mama, ca să i-l arăt. N-o să uit emoţia ei şi a tatălui şi felul cum m-au învăţat să îl arunc pe casă ţi să-i strig ciorii magica formulă: „Cioară, cioară, / Na-ţi un dinte de os / Şi dă-mi unul de oţel!”
Într-o zi de toamnă însorită, pe când aveam 5 anişori, am învăţat, după mii de încercări şi căzături, să merg cu bicicleta. Ce bucurie am avut! Am strigat din răsputeri: „Tată, am reuşit!” Toţi eram fericiţi, chiar dacă era o biruinţă simplă . Dar pentru mine, pentru imaginea mea de sine a fost o biruinţă extraordinară – eu reuşisem să-mi înving frica şi să-mi ţin echilibrul! E-he! De câte ori îmi zice mama că voi avea nevoie şi de aici încolo să-mi menţin echilibrul în viaţa de zi cu zi… Atât de complicat sună… ce-o fi însemnând şi asta?! Şi, o altă vorbă de-a ei: „Viaţa ţi le descoperă pe toate la o răscruce de evenimente.”
N-o să uit cum la fiece sărbătoare mama îmi dăruia câte o carte frumoasă. N-avea bani prea mulţi, dar ştia să le aleagă tocmai după gustul meu – colorate, cu coperte groase, dar mai ales atât de interesante… Ştiu pe de rost fiecare poveste pe care am citit-o împreună serile, dar tot nu mă pot sătura de ele.
Îmi amintesc cum într-o altă zi am reuşit să adun piesele unui puzzle, împreună cu sora mai mare. Ce fericită am fost! Ea este atât de ocupată cu temele, încât atunci când se joacă un pic cu mine, trăiesc cea mai mare sărbătoare… Sunt bucuroasă când vorbeşte cu mine, când îmi explică cum să fac ceva – într-un cuvânt, când îmi acordă atenţie, căci eu am nevoie de atenţia tuturor!
Vreau să mă fac auzită şi atunci când tata stă cu ochii ţintă la ecran şi priveşte vreun meci de fotbal. În general, televizorul îmi place, dar de multe ori simt că mi-i fură pe cei dragi. Nu degeaba mama l-a botezat Străinul. El uneori ne înstrăinează, ne fură căldura conversaţiei, ne face mai reci şi mai distanţi.
Ţin minte şi seara când tata m-a învăţat să joc dame. Incredibil! Ce mutări m-a învăţat! N-o să uit niciodată că a juca dame înseamnă a gândi în avans. Mama zice că foloseşte şi în viaţă şi cred că are dreptate.
În altă seară am privit un film împreună cu tata. Era filmul meu preferat – O lume dispărută. Îi spuneam cu însufleţire ce-o să se întâmple în continuare, iar el mă asculta cu atenţie. Cât de mult îmi place să fiu ascultată! Nimeni nu ştie să mă asculte aşa cum o face el. Mă simt atunci centrul universului. Am discutat apoi despre momentele care m-au impresionat, i-am pus o sumedenie de întrebări. El mi-a arătat în Enciclopedie diverse imagini cu animale pe care eu nu le cunoşteam. A fost minunat…
Deja ştiu să citesc, căci sunt în clasa a doua, dar cel mai mult îmi place să-mi citească părinţii ca atunci când eram mică şi nu puteam descifra magia literelor. Cele mai plăcute momente pentru mine sunt acelea când mama mă cuprinde gingaş cu o mână şi îmi citeşte din cartea pe care mi-o aleg eu. Pătuţul e confortabil şi mi-e bine, iar sufletul meu se lasă învăluit de o căldură deosebită. Aceste momente mă fac să mă simt foarte specială, protejată şi necesară tuturor.
În unele duminici ne plimbăm pur şi simplu, discutăm despre câte-n lună şi-n spele şi ne jucăm de-a Curcubeul. Nu cunoaşteţi acest joc? Păi l-am inventat noi cu mama (trebuie să vă spun că avem foarte multe jocuri născocite, în care ne jucăm şi râdem cu poftă).
N-o să uit niciodată cum tata îmi ridica bicicleta pe trepte, cum mă plimba cu săniuţa, cum făceam îngeri cu mâinile mele întinse în zăpada neumblată. N-o sa uit cum mergeam cu mama prin frunze şi învăţam să ascult muzica lor foşnitoare, cum împleteam coroniţe din păpădii şi cum înălţam cu tata zmeul de hârtie sus, tot mai sus, spre încântarea mea de nedescris.
Dar ce formidabil e când mergem la ţară! Câte fenomene neobişnuite descopăr acolo, în mediul unde a crescut tata, unde a fost şi el copil ca şi mine. De câtă libertate ne bucurăm acolo! Ce dulce e umbra în valea celor trei izvoare! Ce delicioase sunt fructele pe care pot să le rup din pom cu mânuţa mea. Şi ce blânde sunt animalele, care pasc pe toloacă. E o altă lume, de care simt că am nevoie ca să înţeleg natura, ca să aflu tainele ei.
De neuitat sunt şi duminicile când mergem împreună la pădure – familia mea şi prietenii noştri. Câte surprize ne aşteaptă de fiecare dată acolo! Câte miracole ascunde această împărăţie verde. Ce minunat e să văd cum înmugureşte pădurea, apoi cum înverzeşte, cum se face aurie, apoi rugineşte. Să ne urcăm pe cel mai înalt deal şi de acolo să contemplăm mirifice peisaje – satul care şi-a presărat căsuţele asemeni unor petale pe vale, ca-ntr-o poală verde. Să urmărim fumul ce se urcă spre cer şi să ascultăm liniştea neobişnuită, ce curge ca mierea peste noi şi ne înveleşte sufletul. Dar cerul, cerul infinit… Mama mi-a spus că atunci când stai culcat şi priveşti imensitatea cerului, simţi cu adevărat că eşti liber şi fericit.
Tot ce mă învaţă părinţii îmi e necesar ca aerul pe care îl respir. Eu sunt avidă de tot ce e nou şi frumos, îmi place să învăţ şi să iubesc pământul şi lumea. Împreună cu ei voi creşte şi gîndul acesta îmi dă aripi.
La şcoală am o prietenă a cărei mămică nu e acasă, e plecată într-o ţară îndepărtată. Am întrebat-o ce ar vrea să primească de Crăciun şi ea mi-a răspuns cu lacrimi în ochi: „ Pe mama!..” Am liniştit-o cum am putut, dar mă gândeam că nici eu nu mi-aş dori prea multe, dacă aş fi lipsită de toate minunăţiile pe care le primesc în fiecare zi. Căci am găsit scris într-o carte: „Copiii găsesc totul în nimic, oamenii nu găsesc nimic în tot.” ( Giacomo Leopardi )
Ştiţi de ce v-am scris toate acestea? Ca să ştiţi cît de mult înseamnă pentru noi, copiii, prezenţa voastră în vieţile noastre. Să ştiţi că adevărata avere pe care o acumulăm este din vremea aceasta minunată pe care o petrecem împreună cu voi, părinţii noştri. Dacă vreţi cu adevărat să creştem, să fim oameni destoinici, cu o viziune frumoasă asupra lumii, nu uitaţi să ne fiţi alături, să ne dăruiţi cel mai preţios lucru -Timpul vostru. Mereu şi necondiţionat…

Raisa Gavriliţă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: